Strâng palmele reci și simt cum în venele mele îmi zvâcnește sângele cald al bunicului meu… Nu mai e de mult. Și-a vârât în sân copilăria mea și a plecat acolo unde îngerii dansează cu luna printre miile de stele… De multe ori îl urmăresc cu privirea pe geamul aburind al sufletului meu și-l găsesc în căruța plină cu iarbă mânându-și calul pe ulițele prăfuite ale verii… Iar eu stau pe iarba tăiată proaspăt și cânt. Cânt printre floricele smulse deodată cu firele de iarbă și-mi împletesc coronițe mângâiate de privirea blajină a lui… Doamne, cum se rostogolește dorul și alunecă pe potecile traversate în grabă de copilărie!
Îl găsesc în nopțile geroase de iarnă, stând pe un scăunel, lângă soba încinsă, trăgând ușor dintr-o țigară și întreabându-mă: “7×8?”, “6×5” sau “cine a fost Cristofor Columb?” urmate de valoroasa sintagmă: “Să-nveți, tataie, că pentru tine înveți!”
Îl găsesc stând la poartă, ținându-și palma noduroasă rezemată de frunte, cum se uită lung după mine să apar…
Îl găsesc adormindu-mă cu cele mai amuzante și frumoase povești. Necitite. Născocite de el.
Îl găsesc în mine. În ceea ce sunt.
Respiră în sufletul meu.
