Primăvara

Astazi am stat de vorbă cu primăvara și mi-a promis că va sta pentru totdeauna în inima mea…

Mi-a promis că-mi va fi veșmânt atunci când soarele va dispărea, iar norii vor cerne furtuni asupra mea…

Te iubesc, primăvară minunată!

E atâta bucurie în mireasma ta!❤️

Jurnalul rămas în inima mea…

Sursa foto: internet

9 ani. Un scris ușor lăbărțat, litere rotunde încărcate de idei și visuri. Toate ale mele, un copil care-si dorea sa scrie… Sa scrie tot ce simte și trăiește. Asta eram eu, acum mulți ani…

Într-o zi, mi-am luat un caiețel nou nouț, i-am mirosit paginile albe și l-am numit jurnal. L-am îmbrăcat frumos, am ales cel mai bun stilou și am început să-mi expun în scris primele trăiri cernute prin sita din mintea și inima mea. Îl închideam de fiecare dată conștiincioasă și îl puneam într-un loc secret pentru că așa înțelesesem eu că trebuie sa fie, secret. Și am scris… mi-aduc aminte ca ajunsesem la vreo opt pagini până într-o seară când am auzit-o pe mama spunând că „numai nebunii au jurnal”… Așa că, nu-mi doream să fiu o „nebună” și m-am dus speriată, l-am scos din locul secret și l-am rupt. Rupeam încet fiecare pagină și odată cu ea și trăirile mele…

Astăzi, această amintire îmi creează o stare de râs-plâns. Dacă n-ar fi existat acel moment atunci, mi-as fi avut copilăria scrisă acum. Mi-aș fi avut trăirile sigilate în tușul uscat cu miros de visuri, de copil…

Etichete “particulare”

Sursa foto: internet

„A terminat facultate particulară, e proastă! Dacă era deșteaptă, termina la Stat!”, propoziții pe care le-am auzit adeseori, etichete gratuite puse de oameni care habar n-au despre ce e vorba…

Alese doamne, nu mai categorisiți oamenii în funcție de percepția dumneavoastră… Faptul că ați terminat la Stat, nu vă dă dreptul să judecați atât de aspru și ieftin… Eu nu neg faptul că sunt absolvente ale acestei forme particulare de învățământ, care-ti flutură diploma și habar n-au să scrie… Însă, nu toți copiii se nasc în familii bogate, familii care sunt gata sa facă orice pentru copiii lor astfel încât să poată sta fără nicio grijă cazați în cămine , garsoniere sau apartamente. Aflați că sunt copii care au învățat foarte bine, dar care au rămas la nivel liceal pentru că așa e viața, nedreaptă uneori… Mai târziu, au reușit cumva să-și dea aripi viselor, plătindu-și cursurile din munca lor, urmând această formă particulară de învățământ la distanță. Din păcate, la vremea aceea, de după liceu, n-au putut cere mai mult celor care, cândva le-au oferit viața…

Eu…

Oglinda sufletului meu

Mi-am legănat iubirea prin vânturi și ploi. Desculță, am fugit prin livezi de soare… Am gonit înfrigurată prin neantul vieții, uneori opunându-mă griului cerului, alteori căutând seninul lui… Mi-am înnodat lacrimile și am mers mai departe, așa, bandajată cu tăcere și speranțe. Am întâlnit oameni alături de care, am simțit cum sufletul se înalță, însă și oameni, care ar fi dorit să mă afunde în vâltoarea neputinței lor… Unii dintre ei(foarte puțini, ce-i drept), m-ar fi purtat în zbor pe aripile lor , iar alții, mi-ar fi retezat și ultimul vis lăuntric care încă mai pâlpâia în lumina stinghera a minții… Câțiva și-au clădit cuib în inima mea, restul au rămas în urmă pentru totdeauna…

Vezi articolul original

În poveștile mele

Sursa foto: internet

În poveștile mele toate ființele sunt bune. Sunt pline de lumină și dăruire. Sunt fluturi care roiesc prin florile din sufletul meu… Sunt izvoare lângă care mă opresc și din care beau însetată apa cunoașterii… Sunt stâlpi înalți de care mă rezem fără sa le simt duritatea. Sunt pașii pe care-i străbat apăsat fără să mă abat din mersul meu… Sunt picăturile de rouă care se preling pe genele mele uscate.Sunt brațe întinse care mă-nconjoară atunci când rămân fără veșminte și-i frig.Sunt făclii ce stau aprinse în întunericul vieții. Sunt Prieteni. Sunt Îngeri. Sunt Oameni. Și sunt …doar în poveștile mele…

Oamenii…

Oamenii sunt diferiți. Am învățat asta trăind alături de ei. I-am vazut pe unii cum țineau speranțele în brațe, iar pe alții cum își trăgeau picioarele prin băltoacele pline de noroi. Lângă unii am râs, alături de alții am căzut…  Unii m-au ridicat, alții m-au îmbrâncit și foarte puțini m-au iubit cu adevărat. Unora le-am pus în suflet bucăți din mine, altora le-am închis porțile punând lacăt pentru totdeauna… Am învățat că iubirea ia forme diferite în funcție de plan, de țel, de oportunitate… Declarații admirative, iubiri strigate, promisiuni, îmbrățișări lungi… toate au pierit când la vânzare a apărut scopul… Cumpărătorii, uitând îndată ce înseamnă demnitatea. Din păcate aceasta nu se găsește de vânzare, te naști cu ea sau nu… Știam că oferind iubire, voi primi iubire, însă viața mi-a demonstrat contrariul. Am învățat că iubirea e un sentiment sacru și nu trebuie oferită oamenilor ieftini… Ce-i ieftin e de proastă calitate și nu rezista…

“Doamnele”…

Sursa foto: internet

Le vezi cum își micșorează privirea, sucesc capul, își înalță bărbia și cu o față ușor încruntată, te privesc. Sunt “doamnele” , cele mai arătoase, cele mai potente, cele mai capabile…

Vai, doamnă, dar ce ați văzut!? Cumva, cea din fața dumitale nu are cămașuță și pantofiori de firmă? Nici geantă de câteva milioane… Of, ce păcat! E prea neînsemnată, nu-i așa? Și nu vă place… E amărâtă, săraca! Nu știe saloanele pe care dvs le știți, nici mărcile de firme luxoase și, mai e și proastă  că muncește să-și întrețină familia… Ah, am uitat, “baby”! Nu se pune cu tine că ție îți dă “iuby”, așa-i?!  Un “iuby” posibil trecut de vârsta a doua, care-i necăjit că i-a fugit tinerețea…

Scumpă doamnă și totuși atât de ieftină… Faptul că  cea din față îți zâmbește și-i gata să-ți răspundă blajin, demonstrează că depaseste toata știința și “valoarea” dumitale…

Ca să fii Om, trebuie să porti cu tine ce nu poți cumpăra, iar demnitatea să-ți fie cel mai scump accesoriu… Știu, sunt atribute scumpe, când tot ce-ai strâns în suflet e atât de ieftin, scumpă „doamnă”…