Oglinda sufletului meu

Știi, Cerule, te-am întrebat într-o zi dacă iubirea are culoare… Iar tu, după o oră, mi-ai pus soarele în geam. Am înțeles atunci că ar fi aurie, că ar avea formă de cerc din care ies brațe atât de lungi încât pot înfășura o lume-ntreagă… Din obișnuință, am dat să mă ridic si să-mi trag draperia, dar m-am oprit. Făcând întuneric, i-aș fi schimbat strălucirea și i-aș fi astupat brațele… Apoi, legănându-mă ușor, am întins palma si l-am atins. Frigea. Atât de tare încât m-ar fi topit într-o secundă… M-am sucit revoltată și ți-am reproșat că-mi face răni… Iar tu, ai tăcut. M-ai privit îndelung și-apoi, ai trimis noaptea și l-ai luat. Dimineața, l-ai pus iar. Însă l-ai lăsat fără brațe. Atunci am înțeles că n-am să pot să-l mai ating. Ai hotărât că mi-e de-ajuns lumina și m-ai învelit. Cu speranță.

Așază-mi-te curmeziș, octombrie! Scutură-ți poala de frunze și lasă-mi-le așternut! Lasa-mi în tecile frunzelor tale amintirile! De-o fi să adorm, să-mi aplec urechea și să le aud! Încropește-mi, te rog, si-o rochie de brumă! Să fie! S-o am când va rămâne doar pământ! Lasa-mi în scoarța copacilor tăi trăirile! De-o fi să obosesc, sa mă rezem de ei, sa-i îmbrățișez și să simt! Mai lasă-mi și din soare! Dacă poți, mai mult! Să-l ascund în mine, sa-mi fie lumină … Să strige și vântul! Să lovească și ploaia! Sa vină împreună și să-nchidă încet pleoapele ochilor triști ai frunzelor desculțe și reci! Așază-mi-te curmeziș, octombrie! Vremelnic să pleci! Veșnic să-mi revii!

Am avut momente în viața mea, în care m-am ghemuit într-un colț ca un copil abandonat, lipsit de părinți, lipsit de iubire…

Am avut momente în care castelul din sufletul meu a fost cotropit, rămânând în urmă mormane de ruine…

Am avut momente în care i-am cerut ploii sa-mi spele rănile, să ia cu ea durerile și să plece.

Am avut momente în care doar brațele mele mi-au adus cele mai sincere îmbrățișări…

Am avut momente în care i-am cerut timpului timp, neînțelegând că ce trece, e bun trecut…

Am avut momente în care am coborât în mine și m-am privit îndelung. Voiam să ma simt, să mă iau in brațe și să-mi spun: Asta e! Va fi bine!

Am avut…momente. Toate ale mele.

Pe unele le-am pictat în formă de soare la intrare în sufletul meu, sa-mi fie lumină în vreme de întuneric. Pe altele le-am dat timpului. Să le îngroape el în trecerea lui…

M-am așezat râzând pe-o bancă în parc. Ce râs prostesc… Lacrimile se-mbrâncesc în mine îngrămădindu-se la colțul ochilor și eu… Eu râd. Și copacii râd… Ce dacă-i toamnă! Ce dacă iarna îi lasă goi într-o lume rece? Ei râd … Doar soarele îi mai îmbrățișează din când în când…Dacă pe ei nu-i sperie frigul iernii, pe mine de ce să mă sperie frigul vieții? Se abat atâtea asupra lor… ploaie, vânt, ninsoare… Unii își înalță crengile uscate, alții și le-apleacă la pământ. E un du-te-vino al vieții… E un neant în care toți ne rostogolim… Și-n rostogolul ăsta, unii devenim mari, alții mici. Ne-ncolăcim în miile de frunze ca să creștem , însă uităm că se vor usca și pier…

Nu. Nu mă mai grăbesc să plac oamenilor care nu mă plac. Nu mai alerg să culeg zâmbete, ca mai apoi, să le plantez în inima lor. Am făcut de multe ori asta… Am făcut-o pentru că fiecare cuvânt încărcat cu urâtul din ei se atârna de sufletul meu ca un bolovan. Nu-mi plăcea să fiu îmbrăcată într-o haină din zale ruginite, zdrențăroasă și murdară. Nu-mi plăcea să fiu zugrăvită din defecte imaginare doar pentru că nu le încăpeam în suflete. Nu-mi plăcea să fiu plăsmuită din frustrările și neîmplinirile lor. Nu-mi plăcea să fiu văzută cum nu sunt… Căutam să răspund răului cu bun. Alergam să sădesc iubirea în inimi uscate și reci. Alergam să conving și să dovedesc. Până într-o zi… O zi în care am înțeles că oamenii născuți cu suflet defect vor vedea doar defecte indiferent cât de perfect vei fi tu…

Nu mai bat demult la porți închise. Nu-mi mai aplec capul să forțez zăvorul. Dacă s-au închis, înseamnă că așa a trebuit să fie… Oamenii vin și pleacă. Unii te poartă cu ei ca pe un talisman, alții îți fac vânt la prima stație… Am văzut oameni, care pierzându-se în lupta cu iubirea s-au transformat în arcașii altor vieți. Târziu am înțeles că iubirea schimbă oamenii… la fel și lipsa ei. Am văzut cum la unii, negura din suflet li s-a-ngrămădit în fapte și-n cuvinte. I-am văzut cum își înfigeau tălpile în pământ atât de tare încât săreau în sus bucăți mari. S-antâmplat de cateva ori să sară și pe mine… Însă am înțeles că nu e important. Eram murdară la exterior, nu și-n interior…

„Puțini oameni au puterea sa pună in palmă altcuiva emotii, intr-o lume plina de masti si suflete goale. Sunt putine lacrimi sincere pe pamant” (M.Preda)

---

Vine o vreme când îți faci un inventar în suflet. Ce ai adunat, ce ai aruncat și ce ți-a mai rămas… Sunt unele povești de viață pe care le-ai lăsat in urmă, altele, parcă-ți stau cățărate de suflet… Arunci cu bucurii în ele sperând că se vor desprinde și vor cădea… Însă, nu. Durerile nu cad. Stau acolo, prinse strâns de colțurile amintirilor. Uneori te răsucesc ca-ntr-o ceață densă, alteori te așază gânditor chiar în mijlocul drumului… De cele mai multe ori, viața nu te îmbrățișează cu cele mai frumoase povești. Te prinde de mână și te aruncă acolo unde fără de întâmplare, trebuie sa fii. Puține sunt momentele în care alege să-ți devină prietenă. Uneori te dă în leagănul ei, alteori te-mbrâncește până te dărâmă… După ce alege sa te tăvălească bine, te saltă, îți mângâie tâmpla și-ți pune în brațe un scut cu care să pornești la drum. Înțelepciunea. Pe care ai reușit s-o dobândești… sau nu.