Nu. Nu mă mai grăbesc

Nu. Nu mă mai grăbesc să plac oamenilor care nu mă plac. Nu mai alerg să culeg zâmbete, ca mai apoi, să le plantez în inima lor. Am făcut de multe ori asta… Am făcut-o pentru că fiecare cuvânt încărcat cu urâtul din ei se atârna de sufletul meu ca un bolovan. Nu-mi plăcea să fiu îmbrăcată într-o haină din zale ruginite, zdrențăroasă și murdară. Nu-mi plăcea să fiu zugrăvită din defecte imaginare doar pentru că nu le încăpeam în suflete. Nu-mi plăcea să fiu plăsmuită din frustrările și neîmplinirile lor. Nu-mi plăcea să fiu văzută cum nu sunt… Căutam să răspund răului cu bun. Alergam să sădesc iubirea în inimi uscate și reci. Alergam să conving și să dovedesc. Până într-o zi… O zi în care am înțeles că oamenii născuți cu suflet defect vor vedea doar defecte indiferent cât de perfect vei fi tu…

Nu mai bat

Nu mai bat de mult la porți închise. Nu-mi mai aplec capul să forțez zăvorul. Dacă s-au închis, înseamnă că așa a trebuit să fie… Oamenii vin și pleacă. Unii te poartă cu ei ca pe un talisman, alții îți fac vânt la prima stație… Am văzut oameni, care pierzându-se în lupta cu iubirea s-au transformat în arcașii altor vieți. Târziu am înțeles că iubirea schimbă oamenii… la fel și lipsa ei. Am văzut cum la unii, negura din suflet li s-a-ngrămădit în fapte și-n cuvinte. I-am văzut cum își înfigeau tălpile în pământ atât de tare încât săreau în sus bucăți mari. S-antâmplat de cateva ori să sară și pe mine… Însă am înțeles că nu e important. Eram murdară la exterior, nu și-n interior…

„Puțini oameni au puterea sa pună in palmă altcuiva emotii, intr-o lume plina de masti si suflete goale. Sunt putine lacrimi sincere pe pamant” (M.Preda)


Vine o vreme

Vine o vreme când îți faci un inventar în suflet. Ce ai adunat, ce ai aruncat și ce ți-a mai rămas… Sunt unele povești de viață pe care le-ai lăsat in urmă, altele, parcă-ți stau cățărate de suflet… Arunci cu bucurii în ele sperând că se vor desprinde și vor cădea… Însă, nu. Durerile nu cad. Stau acolo, prinse strâns de colțurile amintirilor. Uneori te răsucesc ca-ntr-o ceață densă, alteori te așază gânditor chiar în mijlocul drumului… De cele mai multe ori, viața nu te îmbrățișează cu cele mai frumoase povești. Te prinde de mână și te aruncă acolo unde fără de întâmplare, trebuie sa fii. Puține sunt momentele în care alege să-ți devină prietenă. Uneori te dă în leagănul ei, alteori te-mbrâncește până te dărâmă… După ce alege sa te tăvălească bine, te saltă, îți mângâie tâmpla și-ți pune în brațe un scut cu care să pornești la drum. Înțelepciunea. Pe care ai reușit s-o dobândești… sau nu.

Fetelor mele…

Am să vă țin în brațe cât voi trăi și după aceea! Am să alerg cu voi prin deșertul vieții și n-am să mă vait că tălpile-mi vor fi arse! De-o parte și de alta a brațelor mele veți sta șezând pentru totdeauna. Iar eu, eu vă voi strânge atât de tare la pieptul meu încât nimic n-ar putea să vă dărâme! Lacrimile noastre , le vom preface în fire de speranțe pe care le vom înfășura-ntr-un ghem din care împreună vom țese mii de bucurii. Orice drum veți alege, eu voi fi mereu în spatele spatele vostru! Cu brațele deschise! Oricând pregătită să vă prind!❤

Despre viață…

Viața nu ne pune în mâinile de adult un manual de utilizare. Nu ne oferă instrucțiuni despre felul în care să ne raportăm la întâmplări și mai ales la oameni… Ne trezim buimaci rătăcind prin cotloanele ei. Adeseori fugari, gonim prin livezi scăldate de-un soare ruginiu. Strângem în palme frunzele uscate și le mărunțim până nu mai sunt. Nădăjduim în ivirea altora verzi, într-o frumoasă zi de primăvară… N-avem răgaz de alegeri. Ne punem broboada speranței și dăm piept cu vântul tăios. Acceptăm termeni inegali pentru că viața ne-a socotit într-o ecuație plină de necunoscute. Căutăm să amplificăm cu iubire pentru a ajunge la același numitor comun. Izgonim îngâmfarea și căutăm simplitatea. De cele mai multe ori adormim cu încrederea și ne trezim cu dezamăgirea. Oamenii sunt așa cum sunt… Întâmplările cum trebuie să vină… Iar noi, asa cum suferințele ne-au învățat sa fim…

Sursa foto:internet

Nu mai suntem oameni

Nu mai suntem oameni… Ne-am dezumanizat. Trăim robotic și ne mișcam la fel… Nu mai simțim. Ne-am îngrămădit în suflet grămezi de pietre pe care le aruncăm îndată la prima greșeală a celui de lângă noi. Nu empatizăm. Sau…poate prea puțin. De cele mai multe ori sufletul stă îmbrăcat în metal într-o casă cu ziduri înalte. Uneori e orb, alteori străin. Și, de cele mai multe ori, bolnav. Respiră greu într-o lume rece. Nu ne mai bucurăm de strălucirea soarelui! De ciripitul păsărilor și susurul apelor! De oameni, de flori, de Dumnezeu!Stăm închiși intr-o viață opacă. Pândim, lingușim și la imediata curbă, sfâșiem!

Despre noi

-Mami, ne luăm amândouă?

Am stat puțin pe gânduri, l-am rasucit printre degete, atrasă fiind de strălucirea pietrei care înfrumuseța accesoriul. Razant mi-a trecut prin minte: oare e potrivit pentru mine? O merge să mi-l pun la gât? Apoi m-am uitat la ea. O bucurie îi lumina privirea albăstruie…

-Hai, mami, le vom purta amândouă!Vezi ce frumoase sunt?!

-Ai dreptate, chiar sunt frumoase!am răspuns hotărâtă.

-Dati-mi două, vă rog! Mulțumesc.

Din privirea ei, am înțeles că nu trebuie să existe judecăți în privința alegerilor, mai cu seamă atunci când acestea luminează sufletul copilului tău. Când ești mamă inima nu cunoaște limite. Bate neîncetat până la sfârșit. Un sfârșit care te-însoțește si dincolo de moarte. Și, cine stabilește până la urmă, dacă e potrivit sau nu?… Bucuria pe care poți s-o creezi n-ar trebui să cunoască stavile. Ea trebuie să vină. Oriunde. Oricând.

Nimic nu-i mai frumos pe lumea asta ca săritura aceea nevinovată însoțită de un strigăt de bucurie:

Yeeey, mami!

Vom fi amândouă la fel!❤