Bunicul meu

Strâng palmele reci și simt cum în venele mele îmi zvâcnește sângele cald al bunicului meu… Nu mai e de mult. Și-a vârât în sân copilăria mea și a plecat acolo unde îngerii dansează cu luna printre miile de stele… De multe ori îl urmăresc cu privirea pe geamul aburind al sufletului meu și-l găsesc în căruța plină cu iarbă mânându-și calul pe ulițele prăfuite ale verii… Iar eu stau pe iarba tăiată proaspăt și cânt. Cânt printre floricele smulse deodată cu firele de iarbă și-mi împletesc coronițe mângâiate de privirea blajină a lui… Doamne, cum se rostogolește dorul și alunecă pe potecile traversate în grabă de copilărie!

Îl găsesc în nopțile geroase de iarnă, stând pe un scăunel, lângă soba încinsă, trăgând ușor dintr-o țigară și întreabându-mă: “7×8?”, “6×5” sau “cine a fost Cristofor Columb?” urmate de valoroasa sintagmă: “Să-nveți, tataie, că pentru tine înveți!”

Îl găsesc stând la poartă, ținându-și palma noduroasă rezemată de frunte, cum se uită lung după mine să apar…

Îl găsesc adormindu-mă cu cele mai amuzante și frumoase povești. Necitite. Născocite de el.

Îl găsesc în mine. În ceea ce sunt.

Respiră în sufletul meu.

#Iubirea nu bate la ușa(7)

-Luna, te-am căutat aseara printre stele si nu te-am găsit! Unde ai fost?

– În sufletul meu. Am stat acolo pentru că ploaia s-a dezlănțuit prea tare și m-am temut de trăsnete și fulgere…

-Știi, tatăl meu nu e prea bine și mi-e frică să nu-l pierd. Mi-e frică de timpul ăsta lingușitor, care ne mângâie tâmpla , apoi ne abandonează. Ne lasă la pământ într-o baltă de vise.

-Îmi pare rău, Kati! Stai liniștită și ai încredere! Va fi bine, iar perioada aceasta va deveni o amintire. O sa vezi!

– Amintire … bine-ar fi! Ieri,am fost la el. Știi cum avea privirea? Pierdută prin toate gropile vieții . Palmele lui erau pământii. Am rămas cu o apăsare in suflet. Parcă-mi atârnă „aripi de plumb” ca-n poezia lui Bacovia… De ce avem oare, falsa credință cum că nimic nu ni se poate intampla si vom trăim veșnic ?! De ce ne refuzăm anumite dorințe, punându-le undeva intr-un sertar pe care nu se știe daca va exista un „mai târziu” ca sa-l putem deschide?! De ce amânăm exprimarea sentimentelor în fața oamenilor pe care-i iubim, crezând că-s plămăditi din veșnicie?! De ce ne e mai la îndemână judecata decât înțelegerea?
La ce folos?! Într-o zi, ca oricare alta, “a fi” va fi conjugat la timpul trecut…

-Te iubesc! Și promit să-ți fiu alături orice ar fi! În doi, întotdeauna va fi mai ușor!

-Și eu te iubesc!

-Hai, dă-mi un sărut! Cerul ăsta se usucă de dor… Zilele astea , m-am uitat de-o casă. Vreau să stăm împreună! Niciun Cer nu poate fi întreg fară Luna din noaptea lui!

-Oare nu-i prea devreme?

-Devreme??!Noi suntem împreună de-o veșnicie!

#Iubirea nu bate la usă(6)

Drumul de întoarcere, de la tata, mă epuizase… Gândeam haotic și mergeam la fel. Undeva în ființa mea, frica își începuse dansul cu sufletul meu… Oricât aș fi închis sonorul gândurilor , nu se oprea. Dansa și-mi lua pe rând toate organele… Mă răscoleau toate vorbele lui. Ca un furcoi pe care îl înfigi în paiele uscate pe care le strângi în grămezi pe câmpul uscat de arșița verii… De-a lungul vieții am învățat că timpul n-are un preț. Nu-l poți cumpăra de la târguri și nici nu-l poți păstra într-o cutie pe care s-o deschizi cand vrei tu. Nu te poți îmbrăca cu secundele lui ca să rămâi veșnic tânăr. E dat să treacă și-n trecerea lui învăluie tot! Dureri, bucurii și oameni… Ce ți-a luat ieri, nu mai găsești azi, iar mâine poate să nu mai fie…

Om frumos, caută să trăiești, nu să supraviețuiești! Plantează copaci din bucurie! Desenează raze de speranță! Udă la rădăcini lăstarii de visuri! Scrie-ți în suflet cât mai multe povești!

Într-un târziu al vremii, când se va face frig, toate-ți vor deveni veșmânt!

#Iubirea nu bate la ușă(5)

Ora 8.00 a.m. Telefonul suna întruna.

-Alo!

– Doamna Ștefaniu Ecaterina?

-Da, eu sunt !

-Asistenta domnului doctor Anghel de la Spitalul Bagdasar-Arseni, București. Vă sun în legătură cu tatăl dumneavoastra. Nu se simte prea bine și vă rog să veniți să-l vedeți.

-Știți unde, da?

-Da, doamnă, știu!

-Vă mulțumesc! Numai bine!

Pentru câteva minute, am rămas pe gânduri… Ce sa aibă , tata?! Doar ce fusesem la el acum câteva zile si totul era bine. M-am încurajat în gând că poate nu-i nimic grav și că se prea poate ca doamna asistenta să fi incurcat pacienții… Minciuni plauzibile care să mai salte moralul! M-am îmbrăcat și fără să mai trag de timp, am pornit la drum.[…]
Tata mă aștepta. Stătea pe pat cu o lumina în privire specifică unui părinte care nădăjduiește în iubirea copilului său. M-am aplecat și i-am sărutat fruntea caldă.

-Ce faci, Eroule?

-Eh, nimic, tată!

– Fleacuri!

-De-ale vieții! Cine nu știe oare, că într-o zi, viața ne face cu mâna pentru ultima dată, luându-și “simpaticul” La revedere? Toți știm! Dar ne place așa să zădărnicim în uitare! Mai devreme sau mai târziu, tuturor ne va face semnul ăla discret…

-Tată, când eram mică, mi-ai spus că Eroii nu mor niciodată! Și tu ești un Erou!

-Hai, nu-i vreme de melancolie! Eroii sunt mereu puternici și înving! Mâine, vin iar la tine! Și vreau să te găsesc escaladând munți de bucurii!

-La vârsta mea, aș putea să escaladez doar munți de amintiri! Și din loc în loc să m-aplec și să-mi smulg câte una și s-o adulmec… Atât cât mă țin oasele! Să nu rămân înțepenit! îmi răspunde tata zâmbind ușor într-un colț al gurii…

Cum le așază viața asta pe toate… Aseară, m-au privegheat stele mari și luminoase și astăzi, eu priveghez stele plăpânde și-aproape stinse…

#Iubirea nu bate la ușă(4)

– Deschide ochii! Vezi?! E lună plină! striga bucuros la mine dupa ce mi-a aruncat în iarbă banderola cu care-mi acoperise, nu de mult, pleoapele.

Și, într-adevăr, deasupra mea, pe cerul întins de-un senin aparte , zburdau mii de stele, în mijlocul cărora, luna, niciodată parcă nu strălucea atât de frumos…

Apoi s-a așezat hotărât în genunchi și mi-a tras ușor palma stângă în palma lui .

-Vrei sa-mi fii lumină în zilele de noapte pline?!

-Uite, ți-am ales un inel din stele fermecate care poartă-n ele puteri nebănuite! Sunt doldora de iubire!

Îl priveam cu lacrimi în ochi. Cuvintele mi-erau amorțite. Știam că îmi întrase deja în sânge și-n tot sufletul…

M-am aplecat spre el și privindu-i ochii azurii, i-am raspuns:

– Ce Lună nu și-ar dori un Cer întreg pentru toată viața?!

-Promite-mi,Cerule, că indiferent de câți nori te vor acoperi în viața asta, tu mereu mă vei căuta printre ei. Și mă vei găsi, mă vei lua și mă vei așeza la locul meu. Iar eu voi straluci mai tare decât toate stelele…

-Promite-mi că nu vei lăsa ploaia să mă îmbrâncească și nici vântul să mă spulbere! Promite-mi!

S-a uitat la mine, m-a sărutat adânc și fără să mai stea pe gânduri, a zis:

-Promit! Promit, draga mea, că te voi înălța întotdeauna și te voi așeza la locul tău, indiferent de cum vor fi anotimpurile vieții!

#Iubirea nu bate la ușă(3)

[…]

Alo, Luna? Dați-mi-o pe ea, vă rog!

– Cine este? N-o cunosc! Cum arată, domnule? l-am întrebat râzând… 

-Are soarele în păr , iar în ochi frunze verzi. Și-n suflet un început de toamnă.

-Ah, deci e frumoasă!?

-Cea mai frumoasă! Și-am izbucnit amândoi în râs… 

– Știi, acum!… Ți-am zis! Ești Luna de pe cerul meu și fără tine nu există noapte! Și-s foarte serios! Vezi? Chiar nu râd!

-Ok! Nu te văd, dar te simt! Și…am înțeles , să trăiți, domnule Cer! 

Am stat de vorbă minute-n șir, povestind nimicuri… Dar cine stabileste oare, ce-i serios într-o iubire?Cred că cele mai frumoase povești s-au născut din nimicuri… Câte familii nu s-au format de la o simplă propoziție: Cât e ceasul? sau Ai un foc? Și astăzi stau liniștiți pe fotolii cu focul în inimi privind la ceas… Cuvintele leagă și dezleagă. Depinde doar de Dumnezeu. Căci știm cu toții că pe tabla vieții scrie întotdeauna doar El… După zeci de minute, Cerul meu a închis. A promis solemn că la lăsarea serii, vine din nou pe veranda casei să-și ia în brațe Luna și să o înalțe… Printre stele, acolo unde-i locul ei…

#Iubirea nu bate la ușa(2)

Dimineața ne-a găsit rătăcind prin vise. Stăteam rezemați unul de altul pe veranda din fața casei. Îți simțeam palmele cum se agățau în părul meu și-mi mângâiau ușor creștetul capului. Din fiecare fir de păr răsărea câte-o rază din nestematul Soare… Și-n mine, toată, răsărise întreg. Nu puteam să înțeleg de ce inima mea se agățase de-a ta și nu puteam s-o smulg.

-Kati, trebuie să plec! O să te sun!Vorbim!

Și-n grabă ai plecat…

Ai lăsat în urmă un sărut și-ai luat cu tine o inimă întreagă.Ce târg face viața cu noi! Cum lasă iubirea să se-ascundă în măduva oaselor! Să cotrobăie în fiecare celulă și să-și pună nestingherită speranțele și dorurile!