M-am așezat…

M-am așezat râzând pe-o bancă în parc. Ce râs prostesc… Lacrimile se-mbrâncesc în mine îngrămădindu-se la colțul ochilor și eu… Eu râd. Și copacii râd… Ce dacă-i toamnă! Ce dacă iarna îi lasă goi într-o lume rece? Ei râd … Doar soarele îi mai îmbrățișează din când în când…Dacă pe ei nu-i sperie frigul iernii, pe mine de ce să mă sperie frigul vieții? Se abat atâtea asupra lor… ploaie, vânt, ninsoare… Unii își înalță crengile uscate, alții și le-apleacă la pământ. E un du-te-vino al vieții… E un neant în care toți ne rostogolim… Și-n rostogolul ăsta, unii devenim mari, alții mici. Ne-ncolăcim în miile de frunze ca să creștem , însă uităm că se vor usca și pier…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s