Un vis împlinit

Sursa foto: internet

Aproape de sfârșitul clasei a XII-a. Ora de română. După ce se așază pe scaun, își potrivește ochelarii, face prezența, si-si îndreaptă privirea către mine întrebându-mă:

– Litere, nu?

– Cred… doamna profesoară! răspund cu capul ușor aplecat…

-Cum, măi? Tu nu știi nici până acum? Treaba ta… Eu ți-am zis că ai „stofă”… M-am așezat. Tăceam cum tac frunzele înainte de bătaia vântului. Știam ce voiam. Însă la fel de bine stiam și situația mea de acasă. Bunica murise in primăvara acelui an. Tata nu mai lucra. Banii erau foarte puțini. Literele mele devenise un vis… Citisem undeva că visele se-mplinesc dacă credem cu adevarat în ele…Și am crezut. Am crezut cu toată ființa mea. Mi-am înfășurat zi de zi gândurile într-un ghem de speranțe, așteptând ca fiecare fir să împletească acea zi. Și iata că ea a venit! 10 iulie 2019!🥰

Gânduri…

Un om drag, mi-a spus într-o zi: „Știi, tu ai darul acesta de a fi plăcută și iubită de oameni!” Recunosc, m-a pus pe gânduri această afirmație! Și, m-am tot gândit… M-am gândit la toate dezamăgirile mele iscate din felul meu naiv de a mă încrede în oameni. Atunci mi-am răscolit toate gândurile. Le-am analizat și răsucit pe toate părțile. Am scormonit toate șanțurile prin care s-au scurs lacrimile în inima mea… Apoi m-am intrebat de ce sunt unii oameni, oglinzi pătate sau sparte? De ce nu reflectă cu adevărat realitatea privitorului? De ce caută să te așeze cu bărbia în dreptul unei pete? Sau sa-ti pună fisura în dreptul privirii? Mai târziu, am înțeles. Am înțeles că acești oameni își poartă de fapt propriile oglinzi ale sufletelor.

Amintire…

I-o arăt intr-o zi bunicului. O ia așa într-o mână, se uită nedumerit și mă întreabă: tu ai făcut-o? Ridic privirea ușor temătoare și-i dau din cap afirmativ… Îl priveam cum lua încet fiecare pagină și mormăia… Mă cuprinsese o senzație stranie, o teamă de ceea ce urma sa zică… Născut intr-o familie cu doisprezece frati, bunicul meu era un om tare înțelept cu o capacitate de asimilare uimitoare. Din cauza faptului că părinții erau săraci, fusese la școală până în clasa a VI-a, iar mai departe, învățase singur. Știa analiza unei propozitii la fel de bine cum știa să calculeze aria unei suprafețe. Era genial. Îl adoram pentru toate poveștile cu care adormeam in fiecare seară. Toate născocite de el. Îl adoram pentru felul în care gândea, pentru felul în care lua caietul de matematică și făcea exerciții cu mine. Din clipă în clipă, așteptam nerăbdătoare un semn. Fie el bun sau rău. Și… nu trece mult timp și aud: bravo, tataie! Te duce capu’! 😀

Părerea lui era foarte importanta pentru mine. Era omul care mă făcuse om mare! Am retrăit această amintire, zilele acestea cand mi-am gasit „cărticica” de acum 13 ani, în casa copilăriei mele. „Cărticică” pe care am purtat-o mereu în suflet , anul acesta, hotărându-mă sa-i înmulțesc paginile creând acest blog. ❤

Știi?

Știi? Mai demult, îmi păsa de felul în care mă vezi. Îmi păsa cât contez pentru tine. Îmi păsa dacă mă vei primi în inima ta pentru totdeauna. Îmi păsa dacă la masa bucuriei tale mă vei invita oricând să ospătez. Îmi păsa toate astea și mai mult decât atât. Îmi făceam rostogol în suflet sa-nțelegi că-n mine stau gata aprinse făclii de iubire.

Astăzi, nu-mi mai pasă.

Astăzi, am înteles ca inșii strâmbi la minte, te vor strâmba oricat de drept ai fi tu…

Am înțeles că cei mai mulți dintre oameni te vor bine, dar niciodată mai bine ca ei…

Am înțeles că Dumnezeul meu, de cele mai multe ori, nu este și al tău…

Am înțeles că n-am dreptul să-mi justific alegerile și faptele, atâta timp cât hrana mea nu-i din traista ta.

Am înțeles că valorez atât cât sunt, nu cât spui tu. Singurul evaluator corect fiind întotdeauna Dumnezeu.

Ce-i viața asta?…

S-a dus un om. Și, o dată cu el, probabil mulți alții… Cauza? Nu mai e de mult o enigmă! Toți știm că cel mai des se moare din cauza acestui „prieten rău” care se leagă de tine și aproape nu mai pleacă niciodată, domnul C, să-i spunem. Un „prieten” care apare dintr-o dată și-ți invadează toată ființa și viața. Uneori pleacă singur, alteori nu vrea decât cu tine. Oricât ai incerca sa-i explici că ești mamă si-ți clocotește sufletul de durere, nu înțelege! Te îmbracă cu straiele speranței, ca mai apoi să ți le smulgă dintr-o dată. Îți bate cuie în inimă cu fiecare privire a copiilor tăi. Ori a părinților. Trăiești între dezamăgire și speranță. Regrete și deznădejde. De ce tocmai tu? Nimeni nu știe să-ți raspundă… Probabil că domnul C și-aruncă zarurile și depinde de ce-i pică! E doar o chestie de hazard… Bat de trei ori în lemn, să ne ferească Dumnezeu, să-i picăm la nenorocitele de zaruri! Din păcate, cei mai mulți dintre noi trăim pentru a avea și uităm că cel mai important este să fim. Construim afară până la lăsarea întunericului și uităm s-aprindem lumina și să zidim în noi. Uităm că la plecare, nu luăm nimic. Decât ce-am reușit să semănăm în alte inimi. Ce-i viața asta până la urmă? Pedro Calderon de la Barca a răspuns că-i un vis! Atunci – Să visăm! Cât mai frumos!❤

Copil sensibil,sa-mi stai în suflet toată viața!

Adeseori copilul din mine se joacă cu adultul de astăzi. Își pleacă capul ușor pe spate și mă prinde de mâini, răsucindu-mă ca-ntr-un joc magic… Uneori se așază pe iarbă alături de mine și suflăm amândoi în zeci de păpădii! Alteori, alergăm desculți ținându-ne de mână și scotocim nerăbdători prin amintiri! În nopțile cu lună plină ne prind zorii depanând povești. Traversăm prin palate, stăm la masă cu zânele apoi adormim. Ne trezim deodată zgribuliți de zgomotul timpului, al vieții! Copil sensibil, te iubesc! Sa-mi stai în suflet toată viața!

La mulți ani copiilor de toate vârstele !❤