Adu-ne, Moș Crăciun!

Adu-ne, Moș Crăciun, multă sănătate! Așază-ne în frunzele brazilor, bucuria! Iar în sufletele noastre, scutură-ți poala plină de iarnă și acoperă-ne cu fulgi mari, încărcați de bunătate și iubire! Presară pe omătul rece cât mai multe visuri! Să scârțâie tare în frigul din noi! La săniile vieții, leagă-ne aripi! Să zburăm cât mai sus, până aproape de tâmpla norilor!Agață-ne la streașina casei, clopoțeii! Să zornăie în ceruri speranțele din noi! Îndeasă în gerul ce vine, veselia! Să ne mângâie obrajii îmbujorați și subțiri! Iar în țurțurii iernii, ascunde-ne lacrimile! Să doarmă-nțepenite până când Soarele le izbește de asfalturile mocirlite și reci!

sursa foto: arhiva personală

#Iubirea nu bate la ușă

Te-am prins de mână din clipa în care mi-ai pus tot cerul în inimă. Atât de tare te-am strâns încât parcă toate degetele mele se-ncleștase într-ale tale. Și oricât m-aș fi tras, nu s-ar fi desprins. Parcă și pașii nostri mergeau în același timp. Nicicând n-aș fi simțit vreun ciob pregătit să-mi perforeze tălpile goale… Nicicând n-aș fi simțit vreo piatră fugară, gata sa-mi șterpelească degetele subțiri… Nicicând. Pentru că iubirea te încalță cu pantofi de rouă și-ti pune în dreptul brațelor aripi. Te saltă golită de tine și te umple de el, până amorțești de speranțe, de visuri…

Odată ne-am așezat amândoi pe-o margine de drum. Căzusem și-mi julisem genunchiul drept. Grijuliu, m-ai privit îndelung și-ai scos din buzunarul stâng al hainei o batistă în care băltea iubirea. Ai rulat-o încet și m-ai bandajat.

– Te mai doare?

– Când sunt cu tine nimic nu mai doare…

Ai zâmbit larg si mi-ai sărutat fruntea asudată. Apoi m-ai tras de mâini și m-ai ridicat în brațele tale. Pe drum mi-ai spus povești pe care nu le mai auzisem niciodată. De mult timp nu mai râsesem în hohote…M-ai ținut în brațe pâna când soarele a obosit să ne privească și a trimis noaptea peste noi. N-a știut că în cerul meu, tu mi-ai pus petale din el. Iar noaptea s-a grăbit în zadar…

#Iubirea nu bate la ușă

-Alo, Luna? Dați-mi-o pe ea, vă rog!

– Cine este? N-o cunosc! Cum arată, domnule? l-am întrebat râzând…

-Are soarele în păr , iar în ochi frunze verzi. Și-n suflet un început de toamnă.

-Ah, deci e frumoasă!?

-Cea mai frumoasă! Și-am izbucnit amândoi în râs…

– Știi, acum!… Ți-am zis! Ești Luna de pe cerul meu și fără tine nu există noapte! Și-s foarte serios! Acum chiar nu râd!

-Ok! Nu te văd, dar te simt! Și…am înțeles , să trăiți, domnule Cer!

Am stat de vorbă minute-n șir, povestind nimicuri… Dar cine stabileste oare, ce-i serios într-o iubire?Cred că cele mai frumoase povești s-au născut din nimicuri… Câte familii nu s-au format de la o simplă propoziție: Cât e ceasul? sau Ai un foc? Și astăzi stau liniștiți pe fotolii cu focul în inimi privind la ceas… Cuvintele leagă și dezleagă. Depinde doar de Dumnezeu.

După zeci de minute, Cerul meu a închis. A promis solemn că la lăsarea serii, vine din nou pe veranda casei să-și ia în brațe Luna și să o înalțe… Printre stele, acolo unde-i locul ei…

Scrisul…

Scrisul nu-i un musafir care-ți bate la ușă din când în când și pe care îl servești cu o cafea… Nu-ți vine azi, și-ți pleacă mâine.

Se-naște odată cu tine. Respiră prin nările tale. Și-ți curge prin vene șoptindu-ți în timpane mii de cuvinte… Unele-ți vin rostogol, altele pășesc încet, una câte una… Îți vâjâie în cap ca un vânt de toamnă până le încarci cu tine și le scoți afară.

#iubirea nu bate la usa

Mijlocul lui octombrie m-a găsit în strada Soarelui. Mi-era din ce în ce mai bine pe plan profesional. Reușisem să plătesc chiria pe jumătate de an și aplicasem și pentru un credit imobiliar. Iar tata, era bine. Cerul meu, însă, se uscase. Auzisem că se mutase cu Maria. Prietenii îmi spuseseră că nu era bine. Era cam tot timpul neîngrijit, posomorât și trist. Mă durea să-l știu trist. Îl iertasem pentru tot. Chiar și pe Maria. N-ar fi meritat sufletul meu să-l împovărez cu resentimente și ură. Fusese destul de chinuit în toți anii ăștia… Dacă-l mai iubeam?! Nu știam să-mi răspund. Sau, mai degrabă nu voiam. Mă mai căutase în tot timpul ăsta. Însă l-am ocolit. Mi-ar fi fost destul de greu să-l aud că-i pare rău, că regretă… I-am transmis printr-o prietenă să mă caute acolo unde l-am găsit și eu pe el când am avut nevoie… Poate am dat dovadă de egoism. Poate că ar fi meritat să stau măcar o dată de vorbă cu el. Nu știu. Știu doar că pe cerul lui nu mai era loc și pentru mine…

De-acum, așază-mi-te curmeziș, octombrie! Scutură-ți poala de frunze și lasă-mi-le așternut! Lasa-mi în tecile frunzelor tale amintirile! De-o fi să adorm, să-mi aplec urechea și să le aud! Încropește-mi, te rog, si-o rochie de brumă! Să fie! S-o am când va rămâne doar pământ! Lasa-mi în scoarța copacilor tăi trăirile! De-o fi să obosesc, sa mă rezem de ei, sa-i îmbrățișez și să simt! Mai lasă-mi și din soare! Dacă poți, mai mult! Să-l ascund în mine, sa-mi fie lumină … Să strige și vântul! Să lovească și ploaia! Sa vină împreună și să-nchidă încet pleoapele ochilor triști ai frunzelor desculțe și reci!

#Iubirea nu bate la ușă…

– Deschide ochii! Vezi?! E lună plină! striga bucuros la mine dupa ce mi-a aruncat în iarbă banderola cu care-mi acoperise, nu de mult, pleoapele.

Și, într-adevăr, deasupra mea, pe cerul întins de-un senin aparte , zburdau mii de stele, în mijlocul cărora, luna, niciodată parcă nu strălucea atât de frumos…

Apoi s-a așezat hotărât în genunchi și mi-a tras ușor palma stângă în palma lui .

-Vrei sa-mi fii lumină în zilele de noapte pline?!

-Uite, ți-am ales un inel din stele fermecate care poartă-n ele puteri nebănuite! Sunt doldora de iubire!

Îl priveam cu lacrimi în ochi. Cuvintele mi-erau amorțite. Știam că îmi întrase deja în sânge și-n tot sufletul…

M-am aplecat spre el și privindu-i ochii azurii, i-am raspuns:

– Ce Lună nu și-ar dori un Cer întreg pentru toată viața?!

-Promite-mi,Cerule, că indiferent de câți nori te vor acoperi în viața asta, tu mereu mă vei căuta printre ei. Și mă vei găsi, mă vei lua și mă vei așeza la locul meu. Iar eu voi straluci mai tare decât toate stelele…

-Promite-mi că nu vei lăsa ploaia să mă îmbrâncească și nici vântul să mă spulbere! Promite-mi!

S-a uitat la mine, m-a sărutat adânc și fără să mai stea pe gânduri, a zis:

-Promit! Promit, draga mea, că te voi înălța întotdeauna și te voi așeza la locul tău, indiferent de cum vor fi anotimpurile vieții!

#Iubirea nu bate la ușă

[…]

Alo, Luna? Dați-mi-o pe ea, vă rog!

– Cine este? N-o cunosc! Cum arată, domnule? l-am întrebat râzând… 

-Are soarele în păr , iar în ochi frunze verzi. Și-n suflet un început de toamnă.

-Ah, deci e frumoasă!?

-Cea mai frumoasă! Și-am izbucnit amândoi în râs… 

– Știi, acum!… Ți-am zis! Ești Luna de pe cerul meu și fără tine nu există noapte! Și-s foarte serios! Vezi? Chiar nu râd!

-Ok! Nu te văd, dar te simt! Și…am înțeles , să trăiți, domnule Cer! 

Am stat de vorbă minute-n șir, povestind nimicuri… Dar cine stabileste oare, ce-i serios într-o iubire?Cred că cele mai frumoase povești s-au născut din nimicuri… Câte familii nu s-au format de la o simplă propoziție: Cât e ceasul? sau Ai un foc? Și astăzi stau liniștiți pe fotolii cu focul în inimi privind la ceas… Cuvintele leagă și dezleagă. Depinde doar de Dumnezeu. Căci știm cu toții că pe tabla vieții scrie întotdeauna doar El… După zeci de minute, Cerul meu a închis. A promis solemn că la lăsarea serii, vine din nou pe veranda casei să-și ia în brațe Luna și să o înalțe… Printre stele, acolo unde-i locul ei…