Eu…

Sunt un om care simte prea mult. Care caută esența cuvintelor și a întâmplărilor până la sevă. Unii mă numesc visător, alții sensibil și slab, iar cei mai puțini special. Sufletele oamenilor sunt oglinzi. Într-una te poți vedea chipeșă și întreagă, într-alta strâmbă și beteagă. Fiecare reflectă ce este. Cea mai sinceră oglindă rămâne întotdeauna sufletul tău. Așaza-te în fața ei, șterge-o de praf și privește-te! Nu-i așa că ești specială? Ești mai mult decât atât! Ai soarele-n privire și pe cap o coroniță de raze! Oamenilor sensibili le-au crescut stele în suflet. Și simt diferit. Celorlalți le-au crescut spini și se simt puternici și distincți. Puternic ești doar atunci când biciuit și tăvălit de oameni și viață, rămâi bun și cinstit. În rest, ești doar distinct…Iubesc oamenii care sunt gata să pună oricând în pământul din mine emoții. Și-l udă până răsare visuri din el. Ce oameni minunați!

Iubesc oamenii care plâng!Pentru că știu cum este atunci când stelele din noi se umflă și dau pe afară…

Când ești mamă…

Când ești mamă, iubirea pentru copiii tăi, n-are cântar. Și nici preț. Sau ar fi unul… Viața.

Când ești mamă, pansezi fiecare rană a lor cu fâșii din sufletul tău. Și nu te doare când smulgi. Te dor doar lacrimile lor. Atât.

Când ești mamă, ai bătut palma cu Dumnezeu pentru totdeauna. Dai viața la schimb în orice moment. Ai stabilit cu toți îngerii să-i ia în brațe când se ivesc în calea lor gropi mlăștinoase și adânci.

Când ești mamă, ai aripi pe care le întinzi până la cer. De-i frig și plouă îi acoperi. De-i cald și soare îi porți în zbor.

Când ești mamă, te târăști cu genunchii zdreliți prin pietrele vieții! Nu-ți simți sângele care stă să zbiere prin julituri… Simți doar bucuria lor când au făcut primii pași și au reușit încet- încet să se înalțe…

Când ești mamă să nu-ți spună nimeni: copiii tăi nu sunt buni, nu-s în stare, nu vor reuși... Ura îi doar la un pas! Tăișul cuțitului din suflet îți stă mereu ascuțit și-i gata oricând să înjunghie! Sunt ai tăi, sunt din tine și doar tu știi cât sunt de buni!

Când ești mamă, nu dormi. Ațipești cu grijile în brațe. Le ștergi fruntea fierbinte cu iubire și-i învelești. Le pui la căpătâi curajul și sub pătură nădejdea. Îți mai treci din cand in cand mâna să te asiguri că n-au febră. Răsufli ușurată. Respiră și-au adormit. Le strângi mâinile firave în palmele tale și-i săruți. Apoi tresari deodată și-ți tot repeți: Când au crescut, Doamne? Când?!

Amintire…

Anul 2002, vineri, ora 14.00. Afară, zi toridă de vară. Eu doar ce apucasem să-mi ocup un loc în autobuzul care mă ducea la bunici. Scăpasem de o săptămână de școală încărcată… De comentarii și integrale… Ufff, ce bucurie! Mă făcusem comodă și priveam pe geam. Abia așteptam să-l văd pe bunicul la poartă cum mă ia de gât și-mi spune: Valuș, ai venit la moșu’? Dar nu trece mult timp și mi se tulbură toată liniștea… În dreptul scaunului meu, doamna profesoară de română:

-Ah, Liliana, mergi la Brăila? E liber lângă tine?

-Nu, doamna profesoara, Bărăganul.

-Luați loc, vă rog, e liber!

Și, sunt Vali… am răspuns râzând. Știam că așa îmi spunea și în clasă.

-Eh, Vali, da, am uitat…

– Lasă că îți dau un miel de Paști! mi-a spus zâmbind…

Toată săptămâna mă ascultase la Concert din muzică de Bach, Hortensia Papadat-Bengescu. Mă pusese naiba să spun c-o citisem… Și orice întrebare… Liliana???! Uneori răspundeam pe placul doamnei, alteori nu. Nu înțelegeam ce nu era bine în zilele cu nu. Dar, nu era bine…

-Liliana? Uff, Vali! Iar uitam… Să știi că tu ai ceva, “ai stofă” , măi!

-Mulțumesc, doamna profesoara, chiar mă bucur să-mi spuneți dvs asta! (În gândul meu: Doamne, după ce m-a terminat toată săptămâna, uite ce-mi spune acum!) Recunosc, cuvintele ei mi-au dat încredere. Mi-au dat aripi! Parcă așteptam să-mi spună asta cândva! Chiar dacă mai târziu, destinul s-a dovedit potrivnic și “stofa” mea a rămas într-o oarecare formă brută. Să spunem că astăzi mă saltă sintagmele: Încă nu-i târziu ! Pe toate le așază Dumnezeu la vremea lor!

Mi-aș dori, într-o zi, s-o găsesc pe doamna profesoară și să-i spun: Vedeți rochia asta?! E din “stofa” mea, mi-am croit-o singură și-o îmbrac de fiecare dată când sunt sărbători! În sufletul meu!

Uneori aleg sa-mi fac ceai din cuvinte pe care să-l sorb in tăcere. În tăcerea gândurilor mele. M-aplec apoi peste timp și cotrobăi prin grămezile vieții. Uneori caut deasupra, alteori scormonesc pân’ la fund… Am găsit într-o zi o fetiță. Ținea în mâini un buchet cu fire de visuri. Se plimba agale pe străzi. Am chemat-o lângă mine și-am privit-o îndelung. N-avea stare. Se răsucea în piruete dansând. Deodată s-a oprit în loc și mi-a spus:

– Firul de vis, costă, domniță, dacă doriți!

– Eu știam că-i gratis! Nu am bani!

– Nici nu trebuie! Încrederea și speranța! Ăsta-i costul! Încrederea în dvs că puteți și speranța că veți reuși! Aveți?

Am privit-o înmărmurită. Parcă toate vorbele îmi înghețase în vene. Mi-am aplecat privirea și bâlbâind încet, am răspuns:

-Nu, nu am! Sau ce am, e prea puțin…

-Hai, întinde palma, acum ți le dau gratis, însă data viitoare, plătești!

Și s-a dus…

Unora…

Unora le ești util atât cât au ce folosi de la tine. Când nu, te ocolesc ca pe o groapă-n drum în care își mai aruncă din când în când propriile gunoaie… Nu din mâini, din suflet. Unora le ești prieten atat cât ești dispus să le mângâi orgoliile, când nu, devii un nepriceput, un inadaptat, un incapabil… Unora le displaci doar pentru simplul fapt că nu le încapi în inimă. Fără vreun motiv anume îți pun în palme buchete de spini, te îmbracă în haine rupte și te trimit prin pietre desculț… Pe acești oameni n-o sa-i vezi niciodată făcându-și procese de conștiință. Sunt cei mai nevinovați, cei mai corecți și punct. Oglinda în care se privesc e ruginită și spartă. Însă vopsesc crăpăturile și se fac că nu le văd. Se mint. Se hrănesc cu defăimare și minciuni! Pe Dumnezeul meu l-au gonit la piață!

Oameni buni, dați-vă jos noroiul de pe suflet! Atârnă mult și întunecă! Schimbați-vă și oglinda! E plină de cioburi și deformează! Chemați-L pe Dumnezeu înapoi! Fără El zădărniciți în toate si sunteți Nimic!

Ne naștem și trăim inconștienți

Ne naștem și trăim inconștienți de faptul că într-o zi, o să ne și ducem… Creăm în jurul nostru o mie de planuri, de urzeli ieftine, o mie de fapte, care mai de care…ca și cum, statul asta pe pământ ar fi etern. Unii dintre noi, am fi în stare să rupem bucăți din alte inimi, doar ca să obținem trofee, neștiind că cel mai prețios trofeu e cel pe care îl obținem în inima noastra. Dăm de mâncare lingușelii vârându-ne adânc în buzunar ce e moral și demn… Uităm. Uităm sa fim Oameni. Scopul fiind cel mai adesea cauza principală. Purtăm o mie de măști care ne clatină tălpile. Mersul devine haotic și degradant. Tragem de tălpile pline de glod, scuturându-le imediat cum se ivește o cărare. Răsucim priviri, șușotim, ne dăm coate în funcție de fapte și împrejurări… Ne transformăm in paiațe cu suflet de lut. Apoi ne privim in oglinda ca și cum am fi un întreg când de fapt, în suflet avem brațele amputate.

Amintiri…

Când eram mică , cream “reviste”. Rupeam pagini de la mijlocul caietului de limba română ca sa-mi stea prinse ca o revistă. Uneori le prindeam și cu ața. Nu aveam pe-atunci capsatoare sau alte instrumente care sa ma ajute la finisarea ei… Pe fiecare pagina , scriam povești. Desenam o fata in jurul căreia se desfășura toată acțiunea. Cred ca eram eu, teleportata imaginar în dorințele mele. 😊Știu ca ma jucam cu cerul și ma ascundeam după soare. Alergam prin iarba și-mi scuturam tălpile de rouă… Alergam după păsări crezând ca și eu am aripi și mi se înalță … Ce vremuri! Din păcate, nu mi-a rămas nicio “revista”… Ce mult mi-ar fi plăcut sa ma amuz ,astăzi, de “realizările” mele… 🙂