De vorbă cu tata…

Tata mă aștepta. Stătea pe pat cu o lumina în privire specifică unui părinte care nădăjduiește în iubirea copilului său. M-am aplecat și i-am sărutat fruntea încă caldă. 

-Ce faci, Eroule? 

-Eh, nimic, tată! 

– Fleacuri! De-ale vieții! Cine, oare, nu știe că într-o zi, viața ne va face cu mâna luându-și “simpaticulLa revedere? Toți știm! Dar ne place așa să zădărnicim în uitare… Mai devreme sau mai târziu, tuturor ne va face semnul ăla discret…

-Tată, când eram mică, mi-ai spus că Eroii trăiesc veșnic! Și tu ești un Erou!

-Hai, nu-i vreme de melancolie! Eroii sunt mereu puternici și înving! Mâine, vin iar la tine! Și vreau să te găsesc escaladând munți de bucurii! 

-La vârsta mea, aș putea să escaladez doar munți de amintiri! Și din loc în loc să m-aplec și să-mi smulg câte una, s-o adulmec! Atât cât mă mai țin oasele! Să nu rămân înțepenit! îmi răspunde tata trasând ușor un zâmbet în colțul gurii…

#Iubirea nu bate la ușă

Ai lăsat în urmă un sărut și-ai luat cu tine o inimă întreagă. Ce târg face viața cu noi! Cum lasă iubirea să se-ascundă în măduva oaselor! Să cotrobăie în fiecare celulă și să-și pună nestingherită speranțele și dorurile! Iubirea nu bate niciodată la ușă! Dă buzna și stă cât vrea ea! Te-ncolăcește ca un șarpe care stă să muște. De multe ori lasă-n noi venin și regrete. De puține ori, pace și mulțumire. Pe talerele balanței, îi stau îngrămădite cuvintele și faptele. Unele poartă-n ele pietre prețioase, altele metale ruginite. Zăpăciți adesea de nuanțe, căutăm copaci printr-o pădure a uitării…. Și-ngropăm cu îndârjire, la radacini, ce-a ruginit. Îndesăm adânc până nu se mai văd. Chiar dacă uneori vine vântul și trage în suflul lui trunchiurile întregi cu tot cu rădăcini…

Despre viață…

Viața nu ne pune în mâinile de adult un manual de utilizare. Nu ne oferă instrucțiuni despre felul în care să ne raportăm la întâmplări și mai ales la oameni… Ne trezim buimaci rătăcind prin cotloanele ei. Adeseori fugari, gonim prin livezi scăldate de-un soare ruginiu. Strângem în palme frunzele uscate și le mărunțim până nu mai sunt. Nădăjduim în ivirea altora verzi, într-o frumoasă zi de primăvară… N-avem răgaz de alegeri. Ne punem broboada speranței și dăm piept cu vântul tăios. Acceptăm termeni inegali pentru că viața ne-a socotit într-o ecuație plină de necunoscute. Căutăm să amplificăm cu iubire pentru a ajunge la același numitor comun. Izgonim îngâmfarea și căutăm simplitatea. De cele mai multe ori adormim cu încrederea și ne trezim cu dezamăgirea. Oamenii sunt așa cum sunt… Întâmplările cum trebuie să vină… Iar noi, asa cum suferințele ne-au învățat sa fim…

Sursa foto:internet

Eu…

Sunt un om care simte prea mult. Care caută esența cuvintelor și a întâmplărilor până la sevă. Unii mă numesc visător, alții sensibil și slab, iar cei mai puțini special. Sufletele oamenilor sunt oglinzi. Într-una te poți vedea chipeșă și întreagă, într-alta strâmbă și beteagă. Fiecare reflectă ce este. Cea mai sinceră oglindă rămâne întotdeauna sufletul tău. Așaza-te în fața ei, șterge-o de praf și privește-te! Nu-i așa că ești specială? Ești mai mult decât atât! Ai soarele-n privire și pe cap o coroniță de raze! Oamenilor sensibili le-au crescut stele în suflet. Și simt diferit. Celorlalți le-au crescut spini și se simt puternici și distincți. Puternic ești doar atunci când biciuit și tăvălit de oameni și viață, rămâi bun și cinstit. În rest, ești doar distinct…Iubesc oamenii care sunt gata să pună oricând în pământul din mine emoții. Și-l udă până răsare visuri din el. Ce oameni minunați!

Iubesc oamenii care plâng!Pentru că știu cum este atunci când stelele din noi se umflă și dau pe afară…

Când ești mamă…

Când ești mamă, iubirea pentru copiii tăi, n-are cântar. Și nici preț. Sau ar fi unul… Viața.

Când ești mamă, pansezi fiecare rană a lor cu fâșii din sufletul tău. Și nu te doare când smulgi. Te dor doar lacrimile lor. Atât.

Când ești mamă, ai bătut palma cu Dumnezeu pentru totdeauna. Dai viața la schimb în orice moment. Ai stabilit cu toți îngerii să-i ia în brațe când se ivesc în calea lor gropi mlăștinoase și adânci.

Când ești mamă, ai aripi pe care le întinzi până la cer. De-i frig și plouă îi acoperi. De-i cald și soare îi porți în zbor.

Când ești mamă, te târăști cu genunchii zdreliți prin pietrele vieții! Nu-ți simți sângele care stă să zbiere prin julituri… Simți doar bucuria lor când au făcut primii pași și au reușit încet- încet să se înalțe…

Când ești mamă să nu-ți spună nimeni: copiii tăi nu sunt buni, nu-s în stare, nu vor reuși... Ura îi doar la un pas! Tăișul cuțitului din suflet îți stă mereu ascuțit și-i gata oricând să înjunghie! Sunt ai tăi, sunt din tine și doar tu știi cât sunt de buni!

Când ești mamă, nu dormi. Ațipești cu grijile în brațe. Le ștergi fruntea fierbinte cu iubire și-i învelești. Le pui la căpătâi curajul și sub pătură nădejdea. Îți mai treci din cand in cand mâna să te asiguri că n-au febră. Răsufli ușurată. Respiră și-au adormit. Le strângi mâinile firave în palmele tale și-i săruți. Apoi tresari deodată și-ți tot repeți: Când au crescut, Doamne? Când?!

Uneori aleg sa-mi fac ceai din cuvinte pe care să-l sorb in tăcere. În tăcerea gândurilor mele. M-aplec apoi peste timp și cotrobăi prin grămezile vieții. Uneori caut deasupra, alteori scormonesc pân’ la fund… Am găsit într-o zi o fetiță. Ținea în mâini un buchet cu fire de visuri. Se plimba agale pe străzi. Am chemat-o lângă mine și-am privit-o îndelung. N-avea stare. Se răsucea în piruete dansând. Deodată s-a oprit în loc și mi-a spus:

– Firul de vis, costă, domniță, dacă doriți!

– Eu știam că-i gratis! Nu am bani!

– Nici nu trebuie! Încrederea și speranța! Ăsta-i costul! Încrederea în dvs că puteți și speranța că veți reuși! Aveți?

Am privit-o înmărmurită. Parcă toate vorbele îmi înghețase în vene. Mi-am aplecat privirea și bâlbâind încet, am răspuns:

-Nu, nu am! Sau ce am, e prea puțin…

-Hai, întinde palma, acum ți le dau gratis, însă data viitoare, plătești!

Și s-a dus…

Unora…

Unora le ești util atât cât au ce folosi de la tine. Când nu, te ocolesc ca pe o groapă-n drum în care își mai aruncă din când în când propriile gunoaie… Nu din mâini, din suflet. Unora le ești prieten atat cât ești dispus să le mângâi orgoliile, când nu, devii un nepriceput, un inadaptat, un incapabil… Unora le displaci doar pentru simplul fapt că nu le încapi în inimă. Fără vreun motiv anume îți pun în palme buchete de spini, te îmbracă în haine rupte și te trimit prin pietre desculț… Pe acești oameni n-o sa-i vezi niciodată făcându-și procese de conștiință. Sunt cei mai nevinovați, cei mai corecți și punct. Oglinda în care se privesc e ruginită și spartă. Însă vopsesc crăpăturile și se fac că nu le văd. Se mint. Se hrănesc cu defăimare și minciuni! Pe Dumnezeul meu l-au gonit la piață!

Oameni buni, dați-vă jos noroiul de pe suflet! Atârnă mult și întunecă! Schimbați-vă și oglinda! E plină de cioburi și deformează! Chemați-L pe Dumnezeu înapoi! Fără El zădărniciți în toate si sunteți Nimic!