Fetelor mele…

Am să vă țin în brațe cât voi trăi și după aceea! Am să alerg cu voi prin deșertul vieții și n-am să mă vait că tălpile-mi vor fi arse! De-o parte și de alta a brațelor mele veți sta șezând pentru totdeauna. Iar eu, eu vă voi strânge atât de tare la pieptul meu încât nimic n-ar putea să vă dărâme! Lacrimile noastre , le vom preface în fire de speranțe pe care le vom înfășura-ntr-un ghem din care împreună vom țese mii de bucurii. Orice drum veți alege, eu voi fi mereu în spatele spatele vostru! Cu brațele deschise! Oricând pregătită să vă prind!❤

Despre viață…

Viața nu ne pune în mâinile de adult un manual de utilizare. Nu ne oferă instrucțiuni despre felul în care să ne raportăm la întâmplări și mai ales la oameni… Ne trezim buimaci rătăcind prin cotloanele ei. Adeseori fugari, gonim prin livezi scăldate de-un soare ruginiu. Strângem în palme frunzele uscate și le mărunțim până nu mai sunt. Nădăjduim în ivirea altora verzi, într-o frumoasă zi de primăvară… N-avem răgaz de alegeri. Ne punem broboada speranței și dăm piept cu vântul tăios. Acceptăm termeni inegali pentru că viața ne-a socotit într-o ecuație plină de necunoscute. Căutăm să amplificăm cu iubire pentru a ajunge la același numitor comun. Izgonim îngâmfarea și căutăm simplitatea. De cele mai multe ori adormim cu încrederea și ne trezim cu dezamăgirea. Oamenii sunt așa cum sunt… Întâmplările cum trebuie să vină… Iar noi, asa cum suferințele ne-au învățat sa fim…

Sursa foto:internet

Nu mai suntem oameni

Nu mai suntem oameni… Ne-am dezumanizat. Trăim robotic și ne mișcam la fel… Nu mai simțim. Ne-am îngrămădit în suflet grămezi de pietre pe care le aruncăm îndată la prima greșeală a celui de lângă noi. Nu empatizăm. Sau…poate prea puțin. De cele mai multe ori sufletul stă îmbrăcat în metal într-o casă cu ziduri înalte. Uneori e orb, alteori străin. Și, de cele mai multe ori, bolnav. Respiră greu într-o lume rece. Nu ne mai bucurăm de strălucirea soarelui! De ciripitul păsărilor și susurul apelor! De oameni, de flori, de Dumnezeu!Stăm închiși intr-o viață opacă. Pândim, lingușim și la imediata curbă, sfâșiem!

Despre noi

-Mami, ne luăm amândouă?

Am stat puțin pe gânduri, l-am rasucit printre degete, atrasă fiind de strălucirea pietrei care înfrumuseța accesoriul. Razant mi-a trecut prin minte: oare e potrivit pentru mine? O merge să mi-l pun la gât? Apoi m-am uitat la ea. O bucurie îi lumina privirea albăstruie…

-Hai, mami, le vom purta amândouă!Vezi ce frumoase sunt?!

-Ai dreptate, chiar sunt frumoase!am răspuns hotărâtă.

-Dati-mi două, vă rog! Mulțumesc.

Din privirea ei, am înțeles că nu trebuie să existe judecăți în privința alegerilor, mai cu seamă atunci când acestea luminează sufletul copilului tău. Când ești mamă inima nu cunoaște limite. Bate neîncetat până la sfârșit. Un sfârșit care te-însoțește si dincolo de moarte. Și, cine stabilește până la urmă, dacă e potrivit sau nu?… Bucuria pe care poți s-o creezi n-ar trebui să cunoască stavile. Ea trebuie să vină. Oriunde. Oricând.

Nimic nu-i mai frumos pe lumea asta ca săritura aceea nevinovată însoțită de un strigăt de bucurie:

Yeeey, mami!

Vom fi amândouă la fel!❤

Despre demnitate…

Mereu m-am întrebat ce s-ar întâmpla cu oamenii care astăzi ocupă funcții înalte daca mâine nu le-ar mai ocupa. Oare, cum ar fi? Oare, ar mai roi atâtea albine pline de miere?!… Dintr-o dată, funcția atrage după sine…iubirea. O iubire schimonosită deosebit de măgulitoare în aparență , însă în esența, stearpă și plină de gunoaie. Dintr-o dată interesul atrage dupa sine mii de aprecieri al căror substrat e plin de putregai… Cuvinte stropite cu poleiala, care îmbracă personajul principal intr-o marionetă ivită fortuit în piesa de teatru a vieții… Voit își curbeaza privirea, scotocesc un zâmbet ieftin, iar vorbele ies dintr-o rostire lungă diminutivală… Pupincuriștii. Așa se numesc personajele vremurilor noastre de astăzi… Oameni îndoielnici care nu stiu ce-nseamnă Demnitatea. Un cuvânt atât de mare care n-a încăput în oameni atât de mici.

Durerea unei mame

S-au trezit de câteva ore. Mă uit la ele și n-aș putea să-mi imaginez vreodată altceva. Parcă și gândul se arcuiește și fuge. Nu! Nu pot să-mi imaginez durerea acelei mame care și-a pierdut copilul! E peste puterea mea! Simt cum sufletu-mi intră grăbit într-o stare de metastază! Parcă-s ciuruită milimetric de gloanțe! Mă uit la ele și parca le-as zidi în mine și-as coborî în pământ. Ca o cârtiță mi-aș săpa cararea!! Si-as sta acolo pentru totdeauna!