Amintiri…

Când eram mică , cream “reviste”. Rupeam pagini de la mijlocul caietului de limba română ca sa-mi stea prinse ca o revistă. Uneori le prindeam și cu ața. Nu aveam pe-atunci capsatoare sau alte instrumente care sa ma ajute la finisarea ei… Pe fiecare pagina , scriam povești. Desenam o fata in jurul căreia se desfășura toată acțiunea. Cred ca eram eu, teleportata imaginar în dorințele mele. 😊Știu ca ma jucam cu cerul și ma ascundeam după soare. Alergam prin iarba și-mi scuturam tălpile de rouă… Alergam după păsări crezând ca și eu am aripi și mi se înalță … Ce vremuri! Din păcate, nu mi-a rămas nicio “revista”… Ce mult mi-ar fi plăcut sa ma amuz ,astăzi, de “realizările” mele… 🙂

Despre rănile sufletului…

În nemărginirea asta a vieții, se spune că timpul vindecă orice rană.

Aș spune că n-o vindecă, o lasă în urmă, mereu pansată, undeva într-o încăpere și închide ușa… O ușă fragilă cu zăvor șubrezit, gata oricând să se deschidă la cea mai mică adiere de gând…

Aș spune că niciun pansament nu-i țesut din atâta iubire încât să poată vindeca o rană pe-a cărei cicatrice stau mereu uscate amintirile…

Fizic, toate trec… sufletește, niciodată.

A 36-a toamnă…

Nu de mult am pictat pe peretele vieții a 36-a toamnă. Mai exact pe 12, luna aceasta. Anul acesta am ales sa desenez copacii și frunzele toamnei altfel… Am ales sa-mi proptesc sufletul de-un șevalet în iarbă și să-i simt, să-i ating, să-i miros… 36 de ani. Mulți, puțini, nu știu. Știu că-s ai mei. Și au atâtea doruri si priviri adcunse în ei! Au atâtea lacrimi și-atâtea bucurii! Îți mulțumesc, Doamne, pentru tot! Fără Tine n-aș fi fost în nicio toamnă!

Viața m-a învățat că cel mai important cont este cel pe care mi-l deschid în suflet. Nu la bancă. Doar aici procesul tranzacțiilor mele trebuie să se desfășoare într-un mod corect. Doar aici, la finalul zilei, soldul trebuie sa-mi fie pe plus! Ce se-ntâmplă în afară, ține doar de oameni… Unii te vor scoate dator, alții ți-l vor goli până se va închide. Foarte puțini vor fi dispuși să-ți depună ceva în plus… Viața este despre tine. Ce reușești să plantezi în sufletul tău. Și mai cu seama, într-ale altora. E important ca în momentul acela de final, când luna te-acoperă cu brațele ei și te împinge pe toboganul nopții să-ti poți verifica în liniște balanța vieții!

Amintire…

I-o arăt intr-o zi bunicului. O ia așa într-o mână, se uită nedumerit și mă întreabă: tu ai făcut-o? Ridic privirea ușor temătoare și-i dau din cap afirmativ… Îl priveam cum lua încet fiecare pagină și mormăia… Mă cuprinsese o senzație stranie, o teamă de ceea ce urma sa zică… Născut intr-o familie cu doisprezece frati, bunicul meu era un om tare înțelept cu o capacitate de asimilare uimitoare. Din cauza faptului că părinții erau săraci, fusese la școală până în clasa a VI-a, iar mai departe, învățase singur. Știa analiza unei propozitii la fel de bine cum știa să calculeze aria unei suprafețe. Era genial. Îl adoram pentru toate poveștile cu care adormeam in fiecare seară. Toate născocite de el. Îl adoram pentru felul în care gândea, pentru felul în care lua caietul de matematică și făcea exerciții cu mine.Nu trece mult timp și aud: bravo, tataie! Te duce capu’! 😀

Părerea lui era foarte importanta pentru mine. Era omul care mă făcuse Om!

Am retrăit această amintire, zilele acestea cand mi-am gasit „cărticica” de acum 13 ani, în casa copilăriei mele.

Despre noi …

Flămânzim după iubire. O scotocim în fiecare gest, în fiecare privire, în fiecare suflet. Fără ea suntem pustii și reci. Nădăjduim adesea în povești fabuloase. Le scriem, greșim, scoatem radiera, mai ștergem, iar scriem… Uităm că pe tabla vieții, scrie doar Dumnezeu… Ascundem în buzunarul inimii ce simțim. Împachetăm sentimentele într-un bilețel pe care-l mai palpăm din când în când să nu se distrugă. Le ținem acolo pentru mai târziu. Un târziu care se-n văluie în ceața timpului și devine de cele mai multe ori …prea târziu . Adeseori jonglăm cu speranțele. Legăm dorințele cu-n șnur și le purtăm cu noi în dreptul inimii. Atârnăm în cuierul din suflet rucsacul plin de visuri. Iar la ușa vieții ne-așezăm tăcuți și cuminți. Ținând în prag pantofii tociți de vremuri, de hârtoape, de timp…

Știi, Cerule?

Știi, Cerule, te-am întrebat într-o zi dacă iubirea are culoare… Iar tu, după o oră, mi-ai pus soarele în geam. Am înțeles atunci că ar fi aurie, că ar avea formă de cerc din care ies brațe atât de lungi încât pot înfășura o lume-ntreagă… Din obișnuință, am dat să mă ridic si să-mi trag draperia, dar m-am oprit. Făcând întuneric, i-aș fi schimbat strălucirea și i-aș fi astupat brațele… Apoi, legănându-mă ușor, am întins palma si l-am atins. Frigea. Atât de tare încât m-ar fi topit într-o secundă… M-am sucit revoltată și ți-am reproșat că-mi face răni… Iar tu, ai tăcut. M-ai privit îndelung și-apoi, ai trimis noaptea și l-ai luat. Dimineața, l-ai pus iar. Însă l-ai lăsat fără brațe. Atunci am înțeles că n-am să pot să-l mai ating. Ai hotărât că mi-e de-ajuns lumina și m-ai învelit. Cu speranță.