Despre demnitate…

Mereu m-am întrebat ce s-ar întâmpla cu oamenii care astăzi ocupă funcții înalte daca mâine nu le-ar mai ocupa. Oare, cum ar fi? Oare, ar mai roi atâtea albine pline de miere?!… Dintr-o dată, funcția atrage după sine…iubirea. O iubire schimonosită deosebit de măgulitoare în aparență , însă în esența, stearpă și plină de gunoaie. Dintr-o dată interesul atrage dupa sine mii de aprecieri al căror substrat e plin de putregai… Cuvinte stropite cu poleiala, care îmbracă personajul principal intr-o marionetă ivită fortuit în piesa de teatru a vieții… Voit își curbeaza privirea, scotocesc un zâmbet ieftin, iar vorbele ies dintr-o rostire lungă diminutivală… Pupincuriștii. Așa se numesc personajele vremurilor noastre de astăzi… Oameni îndoielnici care nu stiu ce-nseamnă Demnitatea. Un cuvânt atât de mare care n-a încăput în oameni atât de mici.

Durerea unei mame

S-au trezit de câteva ore. Mă uit la ele și n-aș putea să-mi imaginez vreodată altceva. Parcă și gândul se arcuiește și fuge. Nu! Nu pot să-mi imaginez durerea acelei mame care și-a pierdut copilul! E peste puterea mea! Simt cum sufletu-mi intră grăbit într-o stare de metastază! Parcă-s ciuruită milimetric de gloanțe! Mă uit la ele și parca le-as zidi în mine și-as coborî în pământ. Ca o cârtiță mi-aș săpa cararea!! Si-as sta acolo pentru totdeauna!

Gânduri…

Un om drag, mi-a spus într-o zi: „Știi, tu ai darul acesta de a fi plăcută și iubită de oameni,Vali!” Recunosc, m-a pus pe gânduri această afirmație! Și, m-am tot gândit… M-am gândit la toate dezamăgirile mele iscate din felul meu naiv de a mă încrede în oameni. Fulgerător mi-a trecut prin minte: dacă ea mă vede așa , ceilalți, de ce nu? Mi-am răscolit toate gândurile. Le-am tăvălit și răsucit îndelung. Am scormonit toate urmele lăsate de lacrimile care s-au prelins în inima mea… Apoi m-am intrebat de ce sunt unii oameni, oglinzi pătate sau sparte? De ce nu reflectă cu adevărat realitatea privitorului? De ce caută să te așeze cu bărbia în dreptul unei pete? Sau sa-ti pună fisura în dreptul privirii? Mai târziu, am înțeles. Am înțeles că acești oameni își poartă de fapt propriile oglinzi ale sufletelor.

Știi?

Știi? Mai demult, îmi păsa de felul în care mă vezi. Îmi păsa cât contez pentru tine. Îmi păsa dacă mă vei primi în inima ta pentru totdeauna. Îmi păsa dacă la masa bucuriei tale mă vei invita oricând să ospătez. Îmi păsa toate astea și mai mult decât atât. Îmi făceam rostogol în suflet sa-nțelegi că-n mine stau gata aprinse făclii de iubire.

Astăzi, nu-mi mai pasă.

Astăzi, am înteles ca inșii strâmbi la minte, te vor strâmba oricat de drept ai fi tu…

Am înțeles că cei mai mulți dintre oameni te vor bine, dar niciodată mai bine ca ei…

Am înțeles că Dumnezeul meu, de cele mai multe ori, nu este și al tău…

Am înțeles că n-am dreptul să-mi justific alegerile și faptele, atâta timp cât hrana mea nu-i din traista ta.

Am înțeles că valorez atât cât sunt, nu cât spui tu. Singurul evaluator corect rămânând întotdeauna Dumnezeu.

Ce-i viața asta?…

S-a dus un om. Și, o dată cu el, probabil mulți alții… Cauza? Nu mai e de mult o enigmă! Toți știm că cel mai des se moare din cauza acestui „prieten rău” care se leagă de tine și aproape nu mai pleacă niciodată, domnul C, să-i spunem. Un „prieten” care apare dintr-o dată și-ți invadează toată ființa și viața. Uneori pleacă singur, alteori nu vrea decât cu tine. Oricât ai incerca sa-i explici că ești mamă si-ți clocotește sufletul de durere, nu înțelege! Te îmbracă cu straiele speranței, ca mai apoi să ți le smulgă dintr-o dată. Îți bate cuie în inimă cu fiecare privire a copiilor tăi. Ori a părinților. Trăiești între dezamăgire și speranță. Regrete și deznădejde. De ce tocmai tu? Nimeni nu știe să-ți raspundă… Probabil că domnul C și-aruncă zarurile și depinde de ce-i pică! E doar o chestie de hazard… Bat de trei ori în lemn, să ne ferească Dumnezeu, să-i picăm la nenorocitele de zaruri! Din păcate, cei mai mulți dintre noi trăim pentru a avea și uităm că cel mai important este să fim. Construim afară până la lăsarea întunericului și uităm s-aprindem lumina și să zidim în noi. Uităm că la plecare, nu luăm nimic. Decât ce-am reușit să semănăm în alte inimi. Ce-i viața asta până la urmă? Pedro Calderon de la Barca a răspuns că-i un vis! Atunci – Să visăm! Cât mai frumos!❤